04.24.09

Refuzul normalitatii

De mici ni se inoculeaza ideea sfanta a nevoii de apartenenta la normalitate. Tot ce e normal e si bine, tu de ce nu esti normal ca toata lumea?! E acelasi instinct cu cel de turma in care, decat diferit mai bine normal, e mai sigur.

Cred in ideea care spune ca normalitatea e determinata de majoritate, altfel cum ar fi stabilit standardul decat acela in care bine e ceea ce face toata lumea. Din biroul meu de acasa, cu vedere spre cativa copaci si un grup de copii care se joaca “tara tara vrem ostasi”, prin fereastra cu draperii portocalii, incerc sa admir normalitatea. Ma rezum la propria tara din fals patriotism si dorinta de a generaliza cumva. Normalitatea noastra abunda in cocalarism, suntem in proportie de 80% o natie scaldata in mitocanie urbana aplicabila si la sate. Si dragi anti-romani, nu suntem singurii nici pe departe.

Mirosind aroma normalitatii (in zilele in care deschid geamul) nu pot decat sa imi doresc sa nu fiu normal. Sa ma intorc in timp la momentul in care a aparut cuvantul normal si sa le spun in gura mare ca e o tampenie. Ca voi fi un etern nemultumit care scrie cateodata posturi pesimiste, care nu vrea sa se simta special sau deosebit fata de restul dar care nu vrea sa fie categorisit drept un “om normal”. Nu-mi place sa ma uit la OTV, nu citesc ziarul cu cel mai mare tiraj din romania (click evident), nu cred ca daca faci o facultate (mioritica) esti un intelectual, nu beau bere cu vecinii in fata blocului si nu pretind ca cel mai bine e cum imi place mie.

Si nu, nu este un post pesimist, e un post care ii sustine pe cei care nu sunt normali si nu se lauda cu asta. E un post care ii apreciaza pe cei 20% si vede cincimea plina a paharului.