10.20.09

Macaroane cu branza

Din categoria mancarurilor simple dar cu o puternica amprenta mentala mostenita din copilarie, weekendul asta am facut macaroane cu branza.

E una dintre multele chestii pe care le gateau bunicile mele in copilarie, care mi-au ramas si acum tatuate pe papilele gustative. Si sunt din cele permanente, nu cred ca se vor sterge niciodata :)

2 retete diferite dar la fel de memorabile, una cu branza dulce si zahar si alta cu telemea sarata, usor calite cu ulei, servite intr-un mod total nesanatos, prin infulecare, in maxim 5 minute de bune ce sunt :D

A mai avut cineva parte de macaroane cu branza in a sa copilarie zbuciumata? :)

10.13.09

Entuziasmul plimbarilor

Si ma refer aici la plimbarile mai lungi, alea care de obicei incep cu un tren, avion sau o masina :)

E vorba de starea aia pe care o am inaintea oricarei plimbari mai importante. Fie ca e vorba de un weekend la munte sau un concediu peste ocean am o stare aparte de fiecare data cand se apropie un eveniment similar.

Cand eram mai copil starea asta mergea aproape de extrem: deveneam agitat, nu puteam sa dorm de nici o culoare cu o noapte inainte, capatam o energie obositoare pentru parintii mei si alte chestii de genul asta. Tin si acum minte noptile dinaintea plecarilor la mare, cand nu puteam sa inchid macar un ochi sau cele dinaintea aventurilor cu trenuri si placinte, de multe ori cele mai asteptate din tot anul.

O data cu timpul starile astea s-au mai temperat dar nicidecum nu au disparut. Sunt la fel de agitat, in schimb reusesc sa mai dorm noaptea si energia mea o oboseste acum numai pe Magda :)

Chiar si la gandul unei plimbari mai importante ma strabate un entuziasm de parca as pleca maine.

Mai sunt si altii ca mine?

08.24.09

Ati mancat ceva?

Nu stiu altii cum sunt dar bunicii mei ne puneau intrebarea asta de fiecare data cand ne vedeau :)

Nu, nu este o gluma la adresa lor, e doar o alta amintire placuta de-a copilariei care mi-a revenit saptamana trecuta, cand am vizitat-o pe bunica mea din Buzau.

Trecand acum oarecum rar pe la ea, o data pe luna poate, s-a pregatit temeinic in ciuda varstei: aperitiv, ciorba, felul 2, friptura, deserturi, etc. Acum 15 ani as fi facut nazuri teribile daca era vorba de atata mancare, dar de data asta nici nu am cracnit, am devorat tot in primul rand pentru ca stiam ce inseamna asta pentru ea :)

In “tinerete” cei 3 nepoti ai bunicilor, avand constitutii ectomorfe (eram slabi ca batzu’), trebuiau sa manance. De preferabil orice si oricand, cu cat mai mult cu atat mai mandri erau de noi. Numai ca deseori nepotii faceau nazuri, refuzand cu incapatanare sa manance ceva peste cheful lor.

Si de aici au pornit placutele noastre amintiri culinare: eclerurile de aici, placintele cu mere, tortul de ciocolata, prajiturile cu crema si cate si mai cate, toate eforturi ale bunicilor de a mai remedia cumva aspectul firav al nepotilor lor :)

Cu o mica intarziere ii zic bunicii mele, care m-a crescut cand eram de varsta minuscula, la multi ani si sa ne mai indoape multi ani de aici inainte cu bunatatile facute de ea. Mamaie o sa mananc tot de data asta! :)

05.14.09

O aventura cu trenuri si placinte

Dupa ceva vreme am avut iar ocazia sa merg iar cu trenul de data asta de la Buzau spre Bucuresti si mi-am amintit o poveste.

Nascut fiind in orasul de la granita cu moldova (nu, Buzaul nu este in moldova! :lol: ) parintii mei au decis sa ne mutam in Targoviste prin ’89. Crescand in Buzau timp de vreo 9 ani decizia asta m-a nemultumit profund, ca orice copil care e nevoit sa isi mute copilaria in alta parte.
In schimb, eu si cu fratello ne vizitam bunicii si rudele din Buzau mai in fiecare vacanta. De obicei ne prelua bunica mea de acasa si luam trenul pana in orasul de bastina si inapoi.

Suna simplu dar calatoria asta era un fel de aventura in care bunica mea era eroul din poveste iar noi 2 (sau 3) ajutoarele ei de nadejde :) Aventura pornea din faptul ca trenul nu mergea direct la Buzau, ci trebuia sa facem o escala prin Ploiesti. Asa ca ne urcam in personalul de Ploiesti (cateodata din cele cu 2 etaje, intr-un stil pur londonez) care parcurgea cei 50 de km in 2 ore. Ajunsi in gara de sud a Ploiestilor urma de obicei o asteptare de minim 45 de minute pana cand ne urcam la bordul celui de al 2-lea personal pentru inca vreo 2 ore.
Si uite asa aventura noastra de vreo 130 de km se intindea pe cel putin 4-5 ore.

Ce tin minte de atunci cel mai bine sunt bunica mea care avea energia unui alergator de cursa lunga, nevoita (la vreo 60 de ani chiar) sa care 2 sau chiar 3 nepoti nabadaiosi (eu si fratemiu ne cafteam des in perioada aia :) ) cu tot cu bagaje , sala de asteptare din Ploiesti in care mamaie ne dadea cate un frutti fresh si placinta cu mere luata la pachet, biletele mici din carton pe care scria Targoviste – Ploiesti via Mija, statia de tren Romlux (locuiam in “suburbiile” Targovistei).
Imi mai aduc aminte de Cata si pasiunea lui pentru tot soiul de oratanii preferabil mumificate si date cu lac si de Codru care mai mergea cu noi la Targoviste, si primul lucru pe care il facea dupa ce cobora din tren era sa ii fie dor de Goghe (za father).

Era o calatorie care azi se face in maxim 2 ore dar asta nu avea atunci nici un fel de importanta pentru ca noi aveam tot timpul din lume.

12.19.08

Cartea cu bunici


Am primit de Mos Nicolae multe amintiri :) As putea spune ca e doar o carte, dar n-ar fi pe de-a intregul adevarat.  In “Cartea cu bunici” sunt cateva sute de fragmente din copilariile unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti, care impartasesc aproape in totalitate o traire: momentele unice petrecute cu bunicii lor.

De la intamplari interbelice pana la povestiri recente, Cartea cu bunici iti dezvaluie aventuri in care oricine cred ca se poate regasi. In momentele de nostalgie si de aducere aminte de ai nostri vechi nu cred ca exista o lectura mai placuta.

Cel mai indicat de citit as zice ca e noaptea, cu lumina unei veioze, linistea sa te acapareze cu totul si sa te cufunzi in copilarie. Nu strica sa mai copilarim din cand in cand :)

Atentie, pentru cei cu melancolia anilor mici, exista un risc mare sa nu va puteti dezlipi de cartea asta si sa va emotioneze un pic ;)

Tags: , ,
| Posted in Carti | No Comments »
10.3.08

Ai nostri vechi

Esti vreodata prea tanar sa simti melancolia copilariei? Am vazut-o des la oameni ajunsi la varste mijlocii, dar mai putin prin randul oamenilor din generatia mea, celor nascuti prin ’80. Dintre noi unii probabil o simt, dar probabil s-ar simti prea vulnerabili sa o povesteasca grupului de prieteni. Cochetind cu introvertirea, nici eu nu vorbesc despre asta prea des.

Ce amintire mai frumoasa din copilarie poate exista, decat bunicii. Ne-au crescut,  ne-au rasfatat fara stirea parintilor, au avut grija de noi mai mult decat de proprii lor copii.

Mai exact, bunicii erau oamenii care stiai cu siguranta ca vor trai pentru totdeauna. Nici macar gandul ca ar putea disparea vreodata nu se strecura in mintile noastre fragede si nestiutoare.

Anii treceau si parca ei ramaneau la fel. La fel de veseli, la fel de iubitori si la fel de fericiti cand le veneau nepotii in vizita. Habar nu aveam noi, nici mai tarziu, ce putea sa insemne pentru ei momentul in care le calca din nou familia pragul casei.
Pentru noi vizitele astea erau cateodata adevarate corvoade, timp in care puteai sa iesi la un suc cu gasca din liceu, nu sa il petreci intr-o casa veche, cu oameni batrani, care de fiecare data nu discutau despre altceva decat aceleasi aminitiri stupide de cand erau nepotii mici si neastamparati. Singurul gand care trecea prin minte era “iar povestile astea jenante despre lucruri care au trecut de mult”.

Exista apoi un moment in care realizezi. Abia atunci te loveste in moalele capului faptul ca oamenii cu care ti-ai petrecut anii de-o schioapa  nu vor mai fi niciodata. Iar atunci cand vor pleca vor lua cu ei o bucata din tine. Ca si cum ai privi tabloul copilariei tale si o mana nevazuta incepe sa rupa bucati din ea si orice ai face nu poti face nimic sa o opresti.

Cand prima parte din tablou dispare, incepe sa iti fie din ce in ce mai clar, ca zilele le sunt numarate. Dulciurile pe care le facea mamaie, povestile pe care le spunea tataie, rasetele ca tampitii de glume inchipuite de noi, planurile facute sa ii enerveze intentionat, toate se duc.

Eu unul de atunci vreau sa fac poze. Vreau sa ii am macar intr-o rama undeva pe biblioteca si sa pot sa imi aduc aminte macar, de ce lipsite de griji erau zilele alea.

M-as intoarce in timp la copilul care eram si i-as spune doar atat, daca as stii ca intelege: stai acolo tampitule, mai bine de atat nu se poate.