15 campionate mondiale
Ar putea fi un articol despre fotbal, despre dezamagirea Argentina (favorita mea), despre golul neacordat Angliei in meciul cu Germania, despre surpriza Uruguay sau despre frumusetea paselor lui Xavi. Si mult mai mult de atat.
Dupa 4 ani de certuri miticiste si becaliste, pentru o luna ai ocazia sa iesi din noroi si sa mirosi (mai nou in format HD) iarba proaspata a unui gazon pregatit special pentru un eveniment unic, la care stii sigur ca oricat de necunoscute ar fi unele echipe, nu poate fi decat spectacol.
Incepe entuziast printr-o ceremonie, continua mai putin palpitant prin meciuri neinteresante si se termina printr-un set de cateva sarbatori, fiecare privita cu berea de rigoare, in ciuda insistentelor lui Cosmin Zidurean.
Nu e despre fotbal. E despre o detasare care vine doar o data la patru ani. Ce bine ar fi sa fie mai des si ce rau ar fi daca dorinta asta chiar s-ar implini.
La fel ca o olimpiada, mondialul, mai ales la sfarsit, te lasa cu o stare de bine ca ai participat, macar dintr-o canapea din Titan, la o chestie care nu se intampla in fiecare zi. Pe langa asta, te face sa te gandesti la ce faceai acum 4 ani cand a fost ultimul campionat si iti insufla ideea de un relativ bilant.
Un calcul rece spune ca de-a lungul vietii prinzi cam 15 campionate mondiale, presupunand ca de pe la 11-12 ani incepi sa iti placa. Un numar chiar mic dar care ar fi bine sa nu creasca. Poate parea deprimant sau pesimist faptul ca sunt atat de putine (si am vazut deja 6 
) dar e atat de bine sa nu fie mai multe, sa nu devina parte din monotonia unui meci din UEFA, sa te bucuri cand incepe si sa te lase cu o urma de tristete atunci cand se termina.
Si sa te intrebi la inceput sau la sfarsit: “unde eram acum 4 ani? si unde voi fi in 2016?”
06.23.10Despre resurse si evolutie – Partea a III-a – A cui e vina?
Dupa ceva timp, revin la un subiect care ma captiveaza in continuare, declansat de un articol aparut in Daily Mail, poate fantezist dar interesant de citit. Dupa prima parte in care am povestit despre cresterea populatiei si a doua parte despre cresterea consumul individual, ajung acum sa imi dau cu parerea despre cauzele celor doua.
Ca sa sumarizez: populatia creste mai ales in tarile slab dezvoltate (in multe tari din europa populatia chiar scade, cum ar fi in Italia, Polonia, Croatia, Romania, etc) in timp ce in tarile sarace ritmurile sunt pozitive: UAE +3.69%, Afghanistan +2.58, India +1.41, China +0.66, etc. In acelasi timp, in tarile astea economiile si implicit consumul cresc: China +8.7, India +7.4, Bangladesh +5.6.
Bineinteles ca fiind tari mai slab dezvoltate nu sunt nici cele mai “verzi” locuri, folosind pentru energie in special combustibili fosili, care ne cam fac sa tusim si sa suportam caldura mare plus cate un Katrina din cand in cand (vezi China care emite 21% din totalul mondial de CO2).
Lasand incalzirea globala la o parte (care sa zicem ca e inca destul de controversata) revin la epuizarea resurselor. E destul de clar ca nu se poate merge prea departe cu suprapopularea planetei. Si nu e vorba de mancare aici (mai e putin si ajungem si la pastile pentru hrana oricum) dar mai degraba de restul resurselor necesare pentru a sustine o economie “civilizata”: bumbacul pentru haine, litiul necesar bateriilor din telefoane si laptopuri, metalele folosite in industria auto, copacii pentru hartie (mai ales!), etc etc etc. Sunt niste limite fizice peste care nu se poate trece, pentru ca nu toate resursele sunt regenerabile si contrar aparentei de abundenda, unele se mai si epuizeaza.
Care ar fi vinovatul principal pentru consecinte? Pai in primul rand noi cei din tarile mai “civilizate". Pentru ca de la noi a aparut cererea pentru produse multe si ieftine, care acum sunt produse in tarile cu cresterile economice cele mai abrupte.
Suntem in acelasi timp vinovati si oarecum “salvatori”: chinezii si indienii au mai multe locuri de munca (sunt exploatati la maxim ca sa avem noi computere si haine extrem de ieftine, bineinteles), castiga ceva bani, au parte de sisteme de sanatate “mai evoluate”, traiesc mai mult, populatia creste, cumpara si ei la randul ei mai multe bunuri si uite asa iese la iveala inca o metoda de auto-distrugere
Ca orice bine si globalizarea are taisul ei. Sunt tare de parere ca epoca asta din istoria lumii va fi privita peste cateva sute de ani ca fiind cea mai bogata si in acelasi timp cea mai iresponsabila perioada din istoria lumii.
Cred cu tarie ca am ajuns sau suntem aproape de a ajunge in varful unui grafic care arata gradul nostru de comfort si bogatia la care am ajuns ca si civilizatie de-a lungul timpului. Sigur ca evolutia tehnologiei poate sa mai rezolve cate ceva dar riscam in viitorul apropiat o criza care nu se mai poate rezolva tiparind bani
PS: pentru cei interesati, teoria lui Thomas Malthus despre supra-populare este aici
| Posted in Filosofie de buzunar, Zona Verrrrrde | 3 Comments »
Tehnosclavia
Cate ore petreci pe zi in compania unui computer, telefon sau alt gadget? Cate dintre orele astea sunt chiar productive si cate sunt doar de fun?
Daca esti intr-o stare mai proasta sau te doare capul de la atata computer, mai bine nu citi mai departe, altfel ma vei injura
Orice mare “bine” de pe lumea asta este un cutit cu doua taisuri. Pe de o parte isi satisface scopul de a ne face viata mai usoara dar pe de alta parte poate duce foarte usor la consecinte negative. De exemplu industrializarea pornita in anii 1800 care a dus la un confort fizic sporit (hrana mai ieftina si mai multa, transport rapid, bunuri de larg consum mai usor de produs si cumparat, etc) dar si la probleme de sanatate inexistente pana atunci: obezitate, probleme cardiace, cancer, etc.
Tehnologia, asa cum o percepem azi, a adus avantaje imense fata de acum 20 de ani: internetul, computerele economisesc o gramada de timp prin plati, cumparaturi, comunicare, organizare, etc. Dar pe de alta parte timpul economisit cu ajutorul lui ajunge sa se intoarca in acelasi loc: facebook, hi5, farmville, world of warcraft.
Ca sa imi raspund si eu la intrebare, cred ca petrec intre 10 si 12 ore pe zi in fata computerului, din fericire pot spune ca pe 70-80% sunt productive (nu cred ca exista cineva care isi petrece 100% din timpul pe computer doar pentru chestii utile). In weekend orele astea sunt aproape de zero din fericire (nesocotind aici filmele, la care ma uit pe TV , deci nu conteaza 
).
Cel mai recent exemplu este aparitia ipadului. Controversat ca si utilitate, ipadul vrea sa devina doar un gadget de entertainment, sa mai spele un pic unele portiuni ale creierului si sa mai cotizam un pic la stapan (apple)
Concluzia mea ar fi ca orice lucru care iti imbunatateste viata poate deveni foarte usor o forma evoluata de sclavie, una numai in aparenta voluntara. Stapanul nu mai e acum fermierul care cultiva bumbac, e tehnologia in sine, avand acolo sus in birourile sefilor marile companii din domeniu: apple, microsoft, etc etc.
Recunosc ca sunt un fan moderat al tehnologiei, am destule chestii care se baga in priza, dar incerc sa ma indemn singur spre moderatie.
Conectarea permanenta la orice fel de tehnologie rapeste din umanitate, din faptul ca suntem niste animale relativ evoluate, intrerupe existenta fizica si spirituala asa cum ar trebui ea sa continue. Faptul ca stam tintuiti in scaun atatea ore pe zi este o contradictie majora asupra legilor naturii si lipsa unui echilibru in ceea ce priveste “conectivitatea” poate duce la alterari profunde chiar ale speciei noastre.
Suna fatalist, dar e “numai” cel mai rau lucru care s-ar putea intampla, sper sa nu fie chiar asa
Frica noastra cea de toate zilele
Scriam acum ceva vreme un articol despre motivatie si una din sursele ei. Azi e randul unei noi surse de motivatie, poate cea mai mare: frica
A fost de-a lungul istoriei in spatele multor actiuni, organizatii, etc. Biserica, de exemplu, a pornit (printre altele) cu ideea ca daca pacatuim ajungem in iad si Dumnezeu ne pedepseste.
Pornind de la natura noastra animalica, frica e sinonima cu instinctul de conservare. Toate amenintarile (mai ales fizice) asupra propriei fiinte trebuie tratate cu o anumita reactie. Dupa cum spune si wiki, frica este o reactie pur emotionala la o posibila amenintare, un mecanism de baza de auto-aparare.
Ca orice alta emotie necontrolata, frica il face pe om manevrabil. Fara posibilitatea de a regla constient nivelul fricii, suntem capabili de reactii previzibile, care pot fi usor folosite impotriva noastra. De aici si conceptul de cultura fricii, care spune ca frica poate fi construita artificial pentru a putea obtine o anumita reactie.
Cele mai bune exemple sunt atacurile de la world trade center, care s-a lasat cu cateva mii de victime (un numar insignifiant fata de orice alta cauza a mortalitatii in SUA).
Mai usor observabil si pe meleagurile noastre, frica este un excelent instrument de marketing: companii de asigurari, industria auto, device-uri pentru protectia copilului, alarme, etc. De foarte multe ori mesajul trimis de catre companii este din categoria: daca nu cumperi asta o sa patesti asta, bineinteles foarte rau pentru tine si familia ta. Nu neaparat atat de direct, dar sub o forma subliminala, greu de detectat.
Exista chiar un concept denumit “Fear Marketing”, inclusiv companii cu scopul de a dezvolta campanii de marketing bazate exact pe frica (incercati un google search).
Toti cadem in capcana asta macar o data, toti alegem mai multe sisteme de siguranta pe masina de exemplu. De cele mai multe ori nu ne intrebam daca beneficiile produselor de “siguranta” sunt reale, daca statisticile sunt corecte, daca nu ne sunt ascunse informatii vitale atunci cand ni se vinde ceva. E foarte usor pentru o companie sa “modifice” un pic informatiile atunci cand vrea sa vanda ceva si majoritatea nu vor ezita sa o faca. Fiecare in jobul lui a avut momente cand a fost nevoie sa “cosmetizeze” o informatie pentru a putea convinge un client.
Pe de alta parte, frica poate avea si un aspect pozitiv: ea poate motiva. Frica unui venit mai mic luna viitoare, a pierderii jobului, poate duce la chestii bune cum ar fi munca mai eficienta, atentia la lucrurile importante, etc.
Totul tine, din nou, de echilibru
Spre tarile calde
Ascultam azi in masina o discutie despre dorinta de a emigra din Romania catre tari mai “calde”. Am ascultat diverse pareri de la oameni aflati inca in tara sau de la romani stabiliti in Germania, Canada, etc.
Evident parerile erau impartite 2 categorii: mai bine afara / mai bine in tara. Argumentele erau destul de clasice. Cei plecati au facut-o pentru un trai mai bun (material, civilizatie, bun simt, etc), cei ramasi pentru ca isi iubesc tara, aici sunt casa si familia lor si vor sa ajute la dezvoltarea ei (adica au incercat sa plece dar n-au reusit ) – insert obvious joke here).
Mi-a placut una dintre pareri care spunea ca Romania va deveni civilizata poate peste 50 de ani. Omul avea 34 si se gandea ca abia la 84 de ani va prinde si el o tara in care e placut sa traiesti. Pragmatic vorbind, estimarea de 50 de ani imi pare una realista.
Comunismul si-a lasat o amprenta mult mai dura decat s-ar parea la prima vedere. Generatia mea (29-30) e inca partial cangrenata de perioada aia nenorocita care ar fi trebuit sa se incheie in ‘89. Asta pentru ca ii vedem in jurul nostru pe oamenii care ne conduc acolo sus si multi dintre noi alegem cardasia cu “alesii” pentru a razbate si pentru a avea o viata mai buna. Problema ar fi ca si copiii nostri vor suferi si ei ceva mutatii de la o judecata normala, care le va afecta si lor viata. In ideea asta, 50 de ani pare realist.
Pe de alta parte economia Romaniei creste pentru ca vesticii au nevoie de 2 lucruri: mana de lucru ieftina si noi piete de desfacere pentru produsele lor. Din cauza asta nici nu mai producem mare lucru, economia fiind sustinuta de consum (al produselor de import) si de outsourcing de servicii (IT, telecomunicatii, etc). Daca am ajunge la un nivel de trai ca in vestul Europei inseamna ca am castiga aproape cat cei de acolo, deci ne-ar disparea unul dintre motoarele cresterii. Pana atunci ar cam trebui sa producem si noi ceva, sa nu ne trezim ca ne fuge covorul de sub picioare
Acum cativa ani ma gandeam si eu serios la emigrare. Pentru linistea si civilizatia oferita de o tara ca Suedia, pentru o clima ca cea din California, pentru dinamismul americanilor sau pentru viitorul copiiilor mei, sa poata creste intr-o tara in care femeile nu sunt abordate pe strada de necunoscuti tuciurii, in calduri. Intre timp s-a schimbat un singur lucru, faptul ca am pornit un birou in Romania, am angajat oameni si poate vor merge in sus lucrurile. Asta rezolva macar partea materiala. Daca as fi continuat sa fiu angajat, poate ca deja eram si eu prin alte tari “calde”
| Posted in Filosofie de buzunar | No Comments »
Ce-mi doresc eu mie
Dorinte cred ca avem inca de cand devenim constienti de propria existenta Incep cu jucariile, cu plimbatul pe la gradina zoologica si se termina cine stie cu ce, dar printre ele se strecoara poate o casa, plimbari prin tari cu nume dubios de complicate, scrisul vreunui roman, o familie,etc etc.
Pana la un punct dorintele astea se manifesta ca obiective personale, care poate nu au legatura cu altcineva in afara de tine. Si in cazul meu asta s-a intamplat pana dupa facultate, pe la vreo 20 si ceva de ani (tineretea asta ).
Dupa, in schimb, s-a schimbat un pic modul de a-mi dori ceva. Si am observat asta mai ales atunci cand am avut ocazia sa vad chestii deosebite fiind de unul singur. Am simtit atunci nevoia ca sa imi ating anumite dorinte avand pe cineva langa mine, daca eram doar eu parca lipsea ceva si bucuria unei realizari nu era exact ce ma asteptam.
Partea buna e ca de vreo 2 ani incoace am parte si de realizari impartite Si e cu totul altceva sa mergi intr-un loc nou, sa vezi ceva deosebit, sa iti realizezi ceva ce ti-ai propus atunci cand ai o “jumatate” langa tine. E exact implinirea aia de care am auzit inainte prin carti si filme pe care o pot simti pe propria piele, fericirea aia combinata cu impacarea ca esti cu cine vrei tu sa fii acolo.
Si e chiar bine
PS: nu, nu am scris asta doar pentru ca azi a fost Dragobetele
Un posibil drog contemporan, inca legal
Articolul asta e inspirat in mare parte de filmul “Up in the air” (unul din nominalizatele la Oscar de anul asta).
Pentru cine nu l-a vazut, una din ideile de acolo o reprezinta farmecul calatoriilor si neajunsurile unei vieti construite pe un astfel de mod de viata. Personajul principal e intr-o continua calatorie (cu scopuri de afaceri) petrecandu-si majoritatea timpului in avion sau intr-un hotel.
Nu m-am apropiat nici macar pe aproape de”performanta” respectiva (desi atunci chiar mi-o doream ), dar mi-a adus aminte de 2007, cand eram angajat in Ericsson, an in care am avut ocazia sa calatoresc in afara tarii in medie pe la o data pe luna.
Dintotdeauna mi-a placut sa ma plimb si unul din motivele pentru care am ales jobul respectiv a fost tocmai posibilitatea de a pleca si vedea, macar pentru cateva zile, cateva tari noi.
Partea comuna intre filmul asta si anul meu amarat 2007 a fost sentimentul pe care il traiam calatorind relativ des, care se poate traduce atat prin entuziasmul unui loc nou si necunoscut dar si prin evadarea din realitatea cotidiana, evadare pe care vreau sa insist un pic acum.
Camera de hotel, serviciile din aeroport, restaurantele, toate astea ajutau la consolidarea unei desprinderi de propria viata, pana la urma. Lasi in urma problemele de acasa (gen trafic, masina lasata in parcare, rate, certuri cu prietena/sotia, etc) si ajungi intr-un loc unde toate sunt la indemana si, mai mult de atat, pe banii firmei
Confortul era total si functiona ca drogul perfect. Fara stari de greata, fara ameteli, poate doar cand trebuia semnat decontul Totul si nimic devin brusc acasa, iar ritmul aglomerat al rezervarilor, check-in-ului, zborului, taxiului, hotelului, sedintelor, restaurantului, hotelului, check-in-ului, zborului, taxiului, etc contribuiau la blocarea unor ganduri din constiinta care iti spuneau “da’ tu cand ajungi acasa?” sau “e cineva sa te astepte?”
Ca si concluzie: calatoriile imi plac la nebunie in continuare (exista o categorie dedicata pe blog pentru ele), le consider unele dintre cele mai importante lucruri de facut in viata, dar filmul ala mi-a adus aminte de o stare periculoasa data de ritmul lor alert.
Voi reveni si cu partile mai bune
Romania
Romania nu este deosebita. Nu, nu sunt unul din aia care va imprastia injurii nejustificate asupra propriei tarisoare.
Dar asta imi lasa impresia multele articole de pe diverse bloguri care considera ca Romania este o tara deosebita, fundamental nasoala. Un exemplu ar fi articolul asta, despre cum romanii ar fi speciali, doar ei poarta haine subtiri pe timp de iarna doar pentru a fi trendy. Respectand parerile altora, contradictorii fiind, afirmatiile de genul alora mi se pare niste aberatii.
Nu doar romanii fac asta, am vazut suedezi in Goteborg si in Stockholm la aceleasi temperaturi nemiloase purtand pantofi sport chinezesti, geci subtiri si alte din astea (si nu sunt adaptati la –20 de grade cum ati crede, aia poate sunt prin siberia, in suedia nu e chiar atat de frig cum s-ar crede). Nu doar romanii stau in trafic, nu doar romanii se injura la volan, nu doar romanii iau spaga, nu doar romanii fac x, y, z.
Nu suntem atat de deosebiti. Suntem oameni. Si unii oameni se enerveaza mai rapid decat altii (vezi italieni, greci, spanioli, etc), unii sunt mai cocalarish decat altii (vezi americanii – unde s-a inventat pitzipongeala, nu in Romania, japonia, china, etc), unii conduc mai haotic decat altii (vezi mai sus la partea cu enervatul).
Nu ajunge cat ne-am victimizat crezand ca aici e cel mai rau loc de pe pamant? Nu putem sa trecem o data peste complexul asta de tara asuprita si sa ne gandim cum putem evolua decat sa ne balacarim unii pe altii la modul asta atat de nociv?
Sunt la fel si eu de multe ori si incerc sa schimb chestia asta. Am momente in care urasc ceva ce corelez cu romania, dar mereu incerc sa ma gandesc ca nu suntem cei mai idioti de pe planeta asta si nu e vina Romaniei ca un tampit mi-a taiat calea sau nu si-a facut cum trebuie treaba.
Critica e constructiva, dar exista o diferenta intre critica si aruncat cu noroi (ca sa nu zic rahat). Critica vine din dorinta de a corecta sau imbunatati ceva, aruncatul cu rahat (na ca am zis) vine din complexe de diverse feluri.
01.23.10Alb
Imaginea asta, cand eram copil, nu putea decat sa ma bucure in asa fel incat singurul lucru pe care mi-l doream era sa ies si sa ma tavalesc prin zapada, sa fac bulgari, sa gasesc un derdelus numai bun pentru sanie si sa transpir alergand fara vreun scop anume, doar pentru ca era iarna ei era zapada!
Azi, cand vad imaginea asta, imi vine in minte si faptul ca trebuie sa dau zapada de pe si din jurul masinii, ca traficul e ingrozitor a doua zi, ca e frig, ca va dura o gramada de timp sa ajung unde am nevoie … si asa mai departe.
In schimb, pe langa astea, simt macar putin ca vreau sa ies, sa ma tavalesc prin zapada, sa fac bulgari, sa gasesc un derdelus numai bun pentru sanie si sa transpir alergand fara vreun scop anume, doar pentru ca e iarna si e zapada.
Cred ca in momentul in care nu voi mai simti asta voi fi un om pierdut
“Lasa ca o sa faci si tu ceva pentru mine”
Asta era o frantura dintr-o conversatie la o trecere de pietoni intre 2 barbati, cu care si-au incheiat intalnirea.
Si mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o acum cativa ani: “Psihologia persuasiunii” scrisa de Robert Cialdini, care avea subtitlul: “Amplifica-ti puterea de convingere si invata sa te aperi de manipulare”.
Probabil, discutia dintre cei 2 oameni de mai sus avea ca subiect un favor pe care unul il facea celuilalt.
Nu mai stiu in ce film, un mafiot isi baza intreaga filosofie de “munca” tocmai pe acumularea unor datorii de favoruri din partea altora, capitalizand pe simtul obligatiei, activ in mintea tuturora (mai mult sau mai putin), care apare in momentul in care cineva te ajuta in vreun fel.
Ca articolul asta sa para ca are vreun sens, ideea asta aparea si in cartea mentionata mai sus: daca cineva te ajuta atunci si tu te vei simti oarecum obligat sa il ajuti data viitoare cand are nevoie de tine.
Multi oameni abuzeaza de chestia asta, multi oameni folosesc prea putin “tehnica” aici de fata.
Intrebarea mea (pentru ca as fi curios sa aflu mai multe pareri) ar fi care dintre abordari vi se pare mai corecta si ce instamna corect pentru voi?
- ajuti oamenii pentru ca te vor ajuta si ei pe tine, prin simtul obligatiei
- ajuti oamenii fara a te astepta sa primesti ceva inapoi, doar din altruism (apropo, credeti ca e posibila varianta asta la modul practic?)
| Posted in Filosofie de buzunar | 15 Comments »