11.16.11

Despre rabdare si perseverenta

Abordez un subiect care mi se pare foarte important legat de interactiunea cu alti semeni. Subiectul asta se bazeaza pe finalitatea oricarei activitati umane. Desi “life is a journey, not a destination” suntem totusi predispusi a cauta finalitatea in orice facem.

Subiectul este perseverenta si prin asta spun ca incerc sa pornesc de fiecare data la drum cu asumptia ca persoana cu care interactionez nu isi va face treaba cand trebuie si cum trebuie (poate fi un client, un furnizor, un agent al unui magazin de unde cumpar ceva, un prieten, etc).

Stiu ca in mod normal fiecare isi face partea lui, la timp si in parametri optimi, dar in viata reala cred ca asta nu se intampla. Asta poate pentru ca traim intr-o lume aglomerata, unde fiecare are multe pe lista de facut, poate pentru ca traim intr-o societate mai putin evoluata sau educata, unde nu primeaza profesionalismul, etc. Motivele sunt mai putin importante.

Pornind de la asumptia ca nimeni nu isi face treaba cum trebuie (desi nu e mereu adevarata) pot sa imi dau seama ca totul depinde de mine. Daca cineva mi-a spus ca face ceva la un termen dat, daca nu se respecta termenul incerc sa aflu care e motivul. Sun de atatea ori cat e nevoie sa realizez ce mi-am propus (a fost o situatie in care trebuia sa dau de un “mester” pentru mobilier la comanda si nu imi raspundea la telefon. Am sunat de vreo 9-10 ori in 2 zile, pana am dat de el).

Multi oameni nu fac asta si apoi se plang de faptul ca X nu a facut ce trebuia, ca Y a promis degeaba, ca uite ce viata grea am si nimenui nu ii pasa, aruncand intotdeauna responsabilitatea asupra altcuiva.

Sigur, e foarte usor sa faci asta, si X chiar ar trebui sa isi faca partea lui, dar cel mai important e pana la urma rezultatul. Si mai e adevarat ca perseverenta poate fi obositoare, dar mi se pare singura cale.

Si rezultatul poate fi influentat de mine in mai toate situatiile. Nu controlat, nu neaparat decis, dar cu siguranta influentat.

11.4.11

Excesul de informatie scrisa

Evident, internetul e o sursa uriasa de informatie utila, care altfel ar fi fost inaccesibila pentru multa lume.

Reversul medaliei este insa ca exista prea multa informatie inutila si, mai ales, contradictorie. O data cu aparitia blogurilor, siteurilor personale, conturilor de facebook si twitter, etc, oricine devine o sursa de informatie, indiferent de educatie, IQ sau experienta.

Asta se intampla si in trecut dar prin viu grai, fara o dovada palpabila ramasa dupa impartasirea informatiei (barfa pe banca in parc, zvonuri auzite la o bere sau cel mult pareri impartasite la telefon). Aici apare si diferenta, mai ales pentru generatiile celor de peste 20 de ani sa zicem, care nu au crescut de mici cu acces la internet.

Suntem obisnuiti sa consideram mai formala, mai oficiala, comunicarea scrisa. Asa am invatat de mici la scoala, primul contact cu informatia scrisa fiind manualele. A continuat cu ziarele si revistele. Mai toata informatia scrisa si tiparita era scrisa de oameni a caror profesie era, in special, scrisul si care, mai ales la inceput, erau avizati in a publica o anumita informatie.

Acum informatia publica este mult mai inselatoare. Din cauza faptului ca mintea e facuta sa considere informatia scrisa ca fiind mai adevarata si mai formala decat cea verbala, apare dilema secolului: dintre atatea articole despre un subiect anume, care este adevarat? Aici intra inclusiv site-urile de stiri care publica imediat o informatie, chiar cu riscul de a fi falsa, cu disclaimer-ul – “surse”

Pe fiecare subiect dezbatut online exista foarte multe pareri. Si mai ales, exista foarte multi oameni care pretind a fi mai experti intr-un domeniu decat sunt de fapt, totul sub anonimatul internetului si sub protectia unui site care arata bine.

Deocamdata mintea umana nu pare pregatita pentru un asalt atat de mare de informatii contradictorii si riscul cel mai mare este cel in care credem prima sursa de informatie gasita pe un subiect dat.

10.24.11

Aprecieri de la inaltime

Citesc zilele astea cartea Three Cups of Tea care e povestea unui american plecat in Pakistan pentru a escalada K2. Pe scurt, nu reuseste, aproape moare la coborare, dar e salvat de localnicii unui sat izolat din munti din Baltistan (o regiune nordica din Pakistan), . Pentru ca ii place foarte mult acolo si vede faptul ca nu au parte de nici o educatie se hotaraste sa le construiasca o scoala. Pana la urma isi face o fundatie, strange bani, si construieste mai multe.

Cartea e controversata, se zice ca autorul a deformat mult adevarul, dar eu preiau de aici o idee: aprecierea de catre vestici (a se citi aici oameni din civilizatii bogate) a unui stil de viata mult mai simplu, in detrimentul stilului capitalist, materialist, etc.

Nu neg ca o viata intr-un sat izolat din munti, intr-o zona total rupta de restul lumii, isi are avantajele ei, chiar importante. In primul rand ritmul de viata, mult mai calm si mai putin haotic, generator de stres, de care ne lovim aici in lumea “dezvoltata”. Acolo oamenii au mai mult timp pentru familie, petrec majoritatea timpului intr-o comunitate stransa, mananca mai sanatos, au parte de exercitiu fizic, etc.

In schimb sunt de parere ca cei care emit astfel de aprecieri o fac de la adapostul confortului de la ei de acasa.

Majoritatea celor care au contact cu viata simpla, o fac pentru o durata limitata de timp: o saptamana, o luna, 1 an. In tot timpul asta, oricat de rau sau de bine ar fi acolo, in subconstient exista mereu perspectiva intoarcerii acasa, acolo unde totul functioneaza cum stim ca ar trebui sa functioneze. Nu se lovesc de toate greutatile de zi cu zi, pentru ca nu au nevoie de asta.

Nu sufera de lipsa hranei pentru ca au un cont decent in banca. Nu sufera de frig pentru ca au venit cu haine groase de acasa. Nu sunt bolnavi pentru ca si-au facut vaccinurile inainte de a pleca spre zona izolata a lumii si pot oricand sa ia un avion inapoi spre civilizatie unde au parte de un sistem medical.

Asta mai facem si noi, in aprecierile pe care le emitem fata de viata mai naturala de la tara de exemplu. O facem pentru ca ne vom intoarce acasa, unde avem internet, supermarket, masina, telecomanda pentru tot.

Sunt oameni care intr-adevar fac pasul asta si isi muta complet viata intr-un astfel de loc. Dar cei care fac asta au avut probleme cu adevarat grave acasa si au simtit nevoia puternica sa evadeze.

Majoritatea dintre noi nu vom vrea niciodata sa ne mutam cu adevarat la tara, dar de la inaltime vom aprecia un trai mai simplu.

07.19.11

Week-end in Eforie

Am ales Eforie Nord week-end-ul asta din cateva motive: in mamaia nu vreau sa calc iar in Vama am tot fost. Am vrut un loc cu o plaja si o apa ok.

Stiti zvonurile alea cum ca la Eforie merg numai familistii? Eh, sunt complet adevarate Smile 

Am ajuns vineri seara increzatori in ce poate oferi statiunea, primul impact a fost placut cand ne-am cazat intr-o vila a carui proprietar e unul dintre cei mai amabili din cati am vazut pana acum. Pornind spre plaja ma napadeau amintiri de cand veneam cu parintii aici acum vreo 15-17 ani, mai ales faleza. Franturile astea mi-au fost intrerupte cand am ajuns pe plaja unde abia aveai loc sa arunci un ac, mai degraba un bold, acul era prea mare. Majoritatea erau familii cu copii de toate varstele, nu foarte instariti, dar dornici de o mare cinstita.

Al doilea impact a fost sa constatam ca romanul “de clasa medie” s-a ingrasat teribil in ultimii ani. Mergand la Marea Neagra doar in Vama unde sunt multi oameni sub 30 de ani, nu am avut ocazia sa mai vedem romani dezbracati de ceva vreme, iar ce am vazut aici nu arata prea bine, semn ca devenim si noi incet o societate “civilizata” Smile Si nu vorbesc aici de 5-6 kg in plus, vorbim de greutati care au ridicat lejer nivelul marii.

Un pic ingrijorati de ce era pe acolo deja ne faceam planuri pentru unde vom merge la plaja sambata, daca va fi Vama sau (la doleanta sotiei) Mamaia.  Oferta de restaurante era si ea destul de slaba, dar totusi cu optiuni suficiente pentru 2 zile. Stim, suntem pe alocuri fitzosi, dar mai bine asa decat ipocriti Open-mouthed smile

A doua zi ne-am trezit mai increzatori si, stimulati de faptul ca masina ne era blocata in parcarea vilei de cativa cetateni plecati deja la plaja, am decis sa ramanem totusi in Eforie.

De aici incolo am fost mai relaxati, ne-am vazut de plaja noastra si ne-am amuzat pe alocuri de:
- baietii bronzati intreprinzatori care vindeau porumb fiert numa bun pentru “bronzat burtica si tzatzica”
- eternii vanzatori de bilete la super concertele Loredanei, lui Nicu Paleru, inegalabilii Stela si Arsinel, Tociu si Palade, etc (RIP de pe acum in caz ca nu apuc pe facebook cand o sa dispara dintre noi vreunul)

Impresia generala e ca Eforie in ultimii 20 de ani nu s-a schimbat prea tare. Au aparut mai multi vanzatori de chinezarii, iar pe langa hamsii a aparut si shaorma.

Desi nu a fost cel mai bun loc de mers la mare pe hartie, Eforie s-a dovedit totusi a fi un weekend reusit, in primul rand pentru ca am facut o iesire intima in doi completata de un rasarit de luna superb, pe malul marii.

Morala este: conteaza mai putin locul, cel mai important e sa fii cu cine trebuie Smile

rasarit_luna

04.15.11

Despre resurse si evolutie–partea a IV-a–Cercul vicios

Warning: parere personala Smile

Sa facem un mic rezumat: numarul de oameni de pe planeta asta creste rapid, la fel ca si consumul pe cap de locuitor (mai ales in zonele in curs de dezvoltare, cu populatia cea mai numeroasa), cauzele sunt globalizarea, societatea de consum promovata de tarile vestice (vezi revoltele din orientul mijlociu coroborate cu accesul la informatie), evolutia tehnologica.

Ajungem acum la o parte delicata in tot procesul asta si anume faptul ca suntem prinsi acum intr-un cerc vicios.

Pe de o parte oamenii vor deveni (sa speram) din ce in ce mai constienti ca ritmul asta de crestere al consumului pur si simplu nu se poate mentine, planeta avand resurse limitate care se vor termina la un moment dat.

Pe de alta parte, pentru a nu le consuma, datorita populatiei prea mare, trebuie sa se intample cel putin doua lucruri:

1. cineva trebuie sa se sacrifice, ideal toti. Ori asta nu prea sta in natura umana care se ghideaza dupa principiul “mereu mai mult”. Poti forta chinezii sa ramana acolo unde sunt acum? Poti convinge americanii sa manance mai putin sau sa mearga mai mult cu trenul? Sau sa nu creasca vanzarile anul asta cu 20%? Poate fortati. Chiar si asa, s-ar revolta, pentru ca o data obisnuiti cu binele, mai greu sa dai inapoi spre rau. Iar sistemele financiare sunt facute in asa fel acum incat doar cu crestere se poate merge mai departe.

2. faptul ca se consuma mult duce si la cresterea numarului de locuri de munca. Multi anti-consumeristi sunt putin ipocriti sau nu realizeaza faptul ca daca brusc consumul s-ar reduce la jumatate, ar insemna si injumatatirea locurilor de munca. Oamenii astia trebuie sa manance ceva, iar daca nu vor primi ajutoare sociale, se vor revolta si vor veni spre vest unde e oferta la mec.

Ramanem cu cercul vicios: o ducem mai bine, consumam mai mult, traim mai mult –> suntem mai multi, avem nevoie de mai multe locuri de munca –> avem nevoie de consum mai mare.

03.23.11

O perspectiva asupra importantei lucrurilor

Stiu, cu totii suntem centrul pamantului, mai ales eu, dar cateodata chiar nu e cazul sa credem asta.

1. Traim intr-un oras (poate Bucuresti). E aglomerat, e poluat, iti e ocupat locul de parcare, parcurile dispar si nu mai ai unde sa respiri un aer curat, e plin de cocalari. Probleme destul de importante. Bucurestiul detine cel putin 10% din populatia Romaniei. Bucurestiul e mare.

2. Traim in Romania. E saraca, condusa de politicieni corupti, care ignora problemele importante, avem taxe mari si nejustificate. Basescu e un tiran, Boc e o marioneta. Tara membra a UE, a 7-a tara ca si populatie, a 9-a ca si suprafata. Avand in vedere ca UE are acum 27 de state membre, suntem una dintre tarile mari. Problemele din Romania sunt importante.

3. Traim in UE. Una dintre fortele economice ale lumii, alaturi de SUA, China si Japonia. Libera circulatie a oamenilor si ale marfurilor a ajutat enorm, iar acum beneficiile si problemele UE sunt si ale noastre. UE este in 2010 cea mai mare economie din lume. UE este importanta.

4. Traim pe Pamant. O planeta unica, din toate punctele de vedere. E la distanta optima de soare, are amosfera perfecta, are apa, e ideala pentru aparitia  si mentinerea vietii. E de asemenea intr-un echilibru fragil, pe care e important sa il mentinem. Pamantul este in categoria planetelor mici din sistemul solar si singura pe care putem trai, din cate cunoastem pana acum. Planeta Pamant este importanta.

5. Traim in Sistemul Solar. Are o stea in centru, de 1.3 milioane de ori mai mare decat pamantul. Toate planetele cumulate ajung aproape la 0.1% din masa totala a sistemului solar. Pamantul constituie 0.0000763% din masa sistemului solar. Soarele este o planeta medie, multe altele depasind cu mult dimensiunea lui. Se va stinge peste 5 miliarde de ani cand va arde tot hidrogenul din care e compus. Sistemul solar este imens.

6. Traim in Calea Lactee. O galaxie de dimensiune medie, cuprinzand 100 de miliarde de stele. Pamantul si sistemul solar au nevoie de 250 de milioane de ani sa faca un tur complet al galaxiei. Se estimeaza ca in Calea Lactee exista cateva milioane de planete locuibile, ca si Pamantul. Calea Lactee se va ciocni cu galaxia vecina Andromeda in aproximativ 3-5 miliarde de ani. Calea Lactee e uriasa.

7. Traim intr-un Univers. Definit ca fiind: totalitatea existentei ca timp si spatiu. Are varsta de 13.7 miliarde de ani. Nu suntem siguri daca exista vreo limita, pentru ca nu putem vedea atat de departe. Universul vizibil contine mai mult de 100 de miliarde de galaxii. Distantele sunt atat de mari incat mintea umana nu le poate percepe. Universul se va sfarsi, conform teoriilor, fie printr-o racire a tuturor stelelor, fie printr-o contractie uriasa care va da nastere unui nou big bang. Universul e imperceptibil de mare.

Am incercat sa calculez procentual cat de mare e Bucurestiul sau Romania, fata de universul estimat pana acum. Nu am putut afisa atatea zero-uri.

Cand lucrurile din jur devin prea mari, rapiti-va 6 minute din viata pentru filmuletul de mai jos. Sunt neimportante.

03.16.11

confortul mintii

Am avut pana acum contact cu 4 tipuri de civilizatii: cea balcanica, din care facem si noi parte, cea mediteraneana, nu foarte diferita dar totusi distincta, cea nordica si cea americana. In ciuda catorva contacte sporadice si limitate ca perioada, cea asiatica mi-a scapat pana acum. Bineinteles ca dintre cele 4 atat eu cat si resul lumii considera ca cea balcanica este pe ultimul loc in ceea ce priveste gradul de dezvoltare si ultima pe scara evolutiei moderne.

Cu toate asta noi avem o calitate care incepe sa lipseasca din ce in ce mai mult celor de deasupra. Toate celelalte 3 categorii se bucura de situatii materiale net superioare, care duc la un grad sporit de confort, usurinta in a duce la bun sfarsit satisfacerea unei nevoi. Au parte de infrastructura moderna, autostrazi, trenuri, etc foarte bine organizate (mai ales la nordici) incat nu trebuie sa faci un efort deosebit ca sa poti ajunge din punctul A in punctul B. Transportul e doar un exemplu, acolo totul e mai simplu, nu e nevoie de efort sa faci mai nimic, pentru ca nu e nevoie, sunt organizate lucrurile in asa fel incat sa nu iti solicite prea mult instinctul de supravietuire.

Si de aici cred eu ca porneste problema: fiind totul prea simplu majoritatea vesticilor nu mai sunt nevoiti sa gandeasca, in sensul creativ al cuvantului. Joburile sunt foarte bine structurate, mai ales in corporatii (angajatorii cei mai mari pana la urma) unde totul e definit si nu e nevoie sa fii prea creativ, legea e bine pusa la punct si nu sunt prea multe portite (vezi legea romaneasca).

Prin comparatie, Romania (si tarile balcanice sarace, gen Bulgaria) este teritoriul “descurcarii”. Din cauza saraciei in principal, suntem fortati sa gasim metode cat mai diversificate de a face bani: “combinatia” este de mult intrata in vocabularul intreprinzatorilor de o zi pe alta. Lasand la o parte starea de repulsie cand aud sau ma surprind folosind si eu cuvantul asta, procesul in sine are rolul de a ne mentine gandirea alerta.

Romania chiar e “simply surprising” pentru ca stabilitatea lipseste de cele mai multe ori si inca mai suntem nevoiti sa gandim altfel sau sa inovam, de cele mai multe ori contrar vointei noastre, pentru ca nu facem altceva decat sa redescoperim roata vestica.

Ce mai simplu exemplu aici ar fi americanii, care scosi din zona lor de confort, cand sunt cu adevarati nevoiti sa gandeasca, se impiedica si in cele mai simple taskuri. Din cauza asta nu au o cultura generala prea dezvoltata, tocmai fiindca a disparut nevoia. Nu trebuie sa mai stim acum cine era X daca avem raspunsul in google.

Pana la urma poate asta inseamna civilizatie, poate nu e rau deloc. Timpul ramane sa ne arate asta.

P.S.:Totul se leaga si de un articol de-al meu mai vechi, despre dependenta de tehnologie.

01.26.11

Ce e rau si ce e bine

Asta se vrea un articol “de bine”, dar ca sa ajung acolo trebuie sa trec mai intai prin partea negativa Smile

Mi se pare ca traim intr-o lume preponderent critica. In presa, la TV, pe strada, in trafic, la coada la platit taxe, etc, lumea in primul rand critica. De cele mai multe ori au si dreptate: politicienii sunt de 2 lei, “vedetele” sunt semi analfabete, soferul ala conduce fara sa se uite in oglinzi, functionarul ala nu intelege matematica, etc. Stiti ce vreau sa spun.

Mi se pare ca suntem (incepand cu mine) prea dornici sa scoatem la iveala aspectele negative, atat dintr-o situatie cat si dintr-o persoana anume. Pana la urma e natura umana: ce e bine e normal, ce e rau se pedepseste.

Incerc in ultima vreme sa accept si sa aplic o idee: toti oamenii isi cunosc 95% din defecte, chiar daca nu par, pentru ca nu le convine nici lor pe deplin situatia. Poate ca 99% din oameni nu fac nimic sa si le indrepte, dar nu ma ajuta cu nimic sa le reamintesc cu fiecare ocazie ca le au. De fiecare data cand critic pe cineva nu fac altceva decat sa devin mai acru si mai de evitat in ochii lor. Sigur, exista critica pozitiva, constructiva, nu pot fi mereu lapte si miere, spunand numai lucruri bune pentru ca trec in extrema cealalta a naivitatii, dar nu mi-ar strica deloc sa trec mai usor peste partile negative ale unui om, sa nu il cataloghez imediat pentru actiunile lui si sa il las asa cum vrea el sa fie, mai ales in situatia in care nu sunt afectat direct de deciziile de zi cu zi pe care le ia persoana respectiva.

Fundamental toti avem un pitic pe creier, la unii sta mai in fata, la altii e mai putin vizibil: vrem sa ne facem placuti, apreciati, sa ne simtim bine in pielea noastra. Daca eu, la contactul cu alta persoana, ii spun doar ce defecte are (chiar daca o fac politicos) ce impresie crede ca am despre el/ea? Daca tot ce fac e sa critic, cat de incantat(a) va fi sa mai vorbeasca cu mine in viitor? As merge pe un raport minim de 1:1, tot ce e sub asta nu are un final prea fericit: pentru fiecare sugestie de imbunatatire sau scoatere in evidenta a unui defect trebuie sa vina macar un lucru bun. Daca nu il pot respecta inseamna ca nici eu nu am de ce sa mai am vreo legatura cu persoana respectiva in viitor, in afara vreunei constrangeri.

Asta ar putea intra la categoria lucruri pe care vreau sa le fac in 2011 Smile

12.7.10

Lucruri noi

Luna de miere a trecut. Am avut impulsul sa scriu la cald despre asta dar am asteptat sa vad daca timpul imi altereaza in vreun fel trairile. Sunt vacante in care am fost foarte entuziasmat, dar dupa ceva vreme totul s-a temperat. In cazul Maldivelor ma bucur ca nu s-a intamplat asta Smile 

Asa ca pe o insula ratacita prin oceanul indian am putut sa (si voi fi individualist, o sa vorbesc doar despre mine):

- imi iubesc nevasta
- merg tot timpul descult (cu exceptia unor cazuri rare in care purtam slapi)
- nu aud nici un telefon sunand timp de 9 zile
- vorbesc la telefon de doar 2 ori in 9 zile
- aud linistea
- vad imagini incredibile, unice intr-o viata
- nu ma grabesc nicaieri niciodata
- nu ma plictisesc desi nu era nimic “de facut”
- vad cerul si stele mai multe decat in orice oras
- fiu la 2 grade de ecuator
- fac plaja la jumatate de noiembrie
- simt cum timpul poate curge si altfel
- nu fiu stresat de nimeni si de nimic
- calatoresc undeva peste 30 de ore in continuu
- descopar ca raul de mare nu trece niciodata Open-mouthed smile
- vad cat de diferit si de asemanator poate fi un continent indepartat
- vad atatea culori diferite, toate pe acelasi peste
- vad un nisip atat de alb incat nu putea fi privit fara ochelari de soare
- inteleg macar in parte conceptul de paradis pe pamant

Sunt locuri care iti plac atat de mult incat mori de nerabdare sa te intorci, dar stii ca daca o faci prea curand ii rapesti fundamental din ceea ce a insemnat prima data.

Locul asta a fost atat de frumos incat nu as vrea sa ii rapesc nici macar o sutime din cat a insemnat chiar daca ar trebui sa nu ma mai intorc acolo niciodata Smile

07.13.10

15 campionate mondiale

Ar putea fi un articol despre fotbal, despre dezamagirea Argentina (favorita mea), despre golul neacordat Angliei in meciul cu Germania, despre surpriza Uruguay sau despre frumusetea paselor lui Xavi. Si mult mai mult de atat.

Dupa 4 ani de certuri miticiste si becaliste, pentru o luna ai ocazia sa iesi din noroi si sa mirosi (mai nou in format HD) iarba proaspata a unui gazon pregatit special pentru un eveniment unic, la care stii sigur ca oricat de necunoscute ar fi unele echipe, nu poate fi decat spectacol.

Incepe entuziast printr-o ceremonie, continua mai putin palpitant prin meciuri neinteresante si se termina printr-un set de cateva sarbatori, fiecare privita cu berea de rigoare, in ciuda insistentelor lui Cosmin Zidurean.

Nu e despre fotbal. E despre o detasare care vine doar o data la patru ani. Ce bine ar fi sa fie mai des si ce rau ar fi daca dorinta asta chiar s-ar implini.

La fel ca o olimpiada, mondialul, mai ales la sfarsit, te lasa cu o stare de bine ca ai participat, macar dintr-o canapea din Titan, la o chestie care nu se intampla in fiecare zi. Pe langa asta, te face sa te gandesti la ce faceai acum 4 ani cand a fost ultimul campionat si iti insufla ideea de un relativ bilant.

Un calcul rece spune ca de-a lungul vietii prinzi cam 15 campionate mondiale, presupunand ca de pe la 11-12 ani incepi sa iti placa. Un numar chiar mic dar care ar fi bine sa nu creasca. Poate parea deprimant sau pesimist faptul ca sunt atat de putine (si am vazut deja 6 :) ) dar e atat de bine sa nu fie mai multe, sa nu devina parte din monotonia unui meci din UEFA, sa te bucuri cand incepe si sa te lase cu o urma de tristete atunci cand se termina.

Si sa te intrebi la inceput sau la sfarsit: “unde eram acum 4 ani? si unde voi fi in 2016?”