Ai nostri vechi

Esti vreodata prea tanar sa simti melancolia copilariei? Am vazut-o des la oameni ajunsi la varste mijlocii, dar mai putin prin randul oamenilor din generatia mea, celor nascuti prin ’80. Dintre noi unii probabil o simt, dar probabil s-ar simti prea vulnerabili sa o povesteasca grupului de prieteni. Cochetind cu introvertirea, nici eu nu vorbesc despre asta prea des.

Ce amintire mai frumoasa din copilarie poate exista, decat bunicii. Ne-au crescut,  ne-au rasfatat fara stirea parintilor, au avut grija de noi mai mult decat de proprii lor copii.

Mai exact, bunicii erau oamenii care stiai cu siguranta ca vor trai pentru totdeauna. Nici macar gandul ca ar putea disparea vreodata nu se strecura in mintile noastre fragede si nestiutoare.

Anii treceau si parca ei ramaneau la fel. La fel de veseli, la fel de iubitori si la fel de fericiti cand le veneau nepotii in vizita. Habar nu aveam noi, nici mai tarziu, ce putea sa insemne pentru ei momentul in care le calca din nou familia pragul casei.
Pentru noi vizitele astea erau cateodata adevarate corvoade, timp in care puteai sa iesi la un suc cu gasca din liceu, nu sa il petreci intr-o casa veche, cu oameni batrani, care de fiecare data nu discutau despre altceva decat aceleasi aminitiri stupide de cand erau nepotii mici si neastamparati. Singurul gand care trecea prin minte era “iar povestile astea jenante despre lucruri care au trecut de mult”.

Exista apoi un moment in care realizezi. Abia atunci te loveste in moalele capului faptul ca oamenii cu care ti-ai petrecut anii de-o schioapa  nu vor mai fi niciodata. Iar atunci cand vor pleca vor lua cu ei o bucata din tine. Ca si cum ai privi tabloul copilariei tale si o mana nevazuta incepe sa rupa bucati din ea si orice ai face nu poti face nimic sa o opresti.

Cand prima parte din tablou dispare, incepe sa iti fie din ce in ce mai clar, ca zilele le sunt numarate. Dulciurile pe care le facea mamaie, povestile pe care le spunea tataie, rasetele ca tampitii de glume inchipuite de noi, planurile facute sa ii enerveze intentionat, toate se duc.

Eu unul de atunci vreau sa fac poze. Vreau sa ii am macar intr-o rama undeva pe biblioteca si sa pot sa imi aduc aminte macar, de ce lipsite de griji erau zilele alea.

M-as intoarce in timp la copilul care eram si i-as spune doar atat, daca as stii ca intelege: stai acolo tampitule, mai bine de atat nu se poate.

Tags: , ,
| October 3rd, 2008 | Posted in Filosofie de buzunar |

4 Responses to “Ai nostri vechi”

  1. Codrut Says:

    excelent scris !

    adevarul e ca eclerurile alea ie magice :)

  2. razvan73 Says:

    Minunat postul!
    V-as zice de Cartea cu bunici aparuta anul trecut la Humanitas. Are o gramada de povestioare simpatice si adevarate..

  3. Razvan Says:

    o sa iau cartea ca m-ai facut curios :)

  4. Ati mancat ceva? | Altered Ego Says:

    [...] de aici au pornit placutele noastre amintiri culinare: eclerurile de aici, placintele cu mere, tortul de ciocolata, prajiturile cu crema si cate si mai cate, toate eforturi [...]

Leave a Reply