15 campionate mondiale
Ar putea fi un articol despre fotbal, despre dezamagirea Argentina (favorita mea), despre golul neacordat Angliei in meciul cu Germania, despre surpriza Uruguay sau despre frumusetea paselor lui Xavi. Si mult mai mult de atat.
Dupa 4 ani de certuri miticiste si becaliste, pentru o luna ai ocazia sa iesi din noroi si sa mirosi (mai nou in format HD) iarba proaspata a unui gazon pregatit special pentru un eveniment unic, la care stii sigur ca oricat de necunoscute ar fi unele echipe, nu poate fi decat spectacol.
Incepe entuziast printr-o ceremonie, continua mai putin palpitant prin meciuri neinteresante si se termina printr-un set de cateva sarbatori, fiecare privita cu berea de rigoare, in ciuda insistentelor lui Cosmin Zidurean.
Nu e despre fotbal. E despre o detasare care vine doar o data la patru ani. Ce bine ar fi sa fie mai des si ce rau ar fi daca dorinta asta chiar s-ar implini.
La fel ca o olimpiada, mondialul, mai ales la sfarsit, te lasa cu o stare de bine ca ai participat, macar dintr-o canapea din Titan, la o chestie care nu se intampla in fiecare zi. Pe langa asta, te face sa te gandesti la ce faceai acum 4 ani cand a fost ultimul campionat si iti insufla ideea de un relativ bilant.
Un calcul rece spune ca de-a lungul vietii prinzi cam 15 campionate mondiale, presupunand ca de pe la 11-12 ani incepi sa iti placa. Un numar chiar mic dar care ar fi bine sa nu creasca. Poate parea deprimant sau pesimist faptul ca sunt atat de putine (si am vazut deja 6 
) dar e atat de bine sa nu fie mai multe, sa nu devina parte din monotonia unui meci din UEFA, sa te bucuri cand incepe si sa te lase cu o urma de tristete atunci cand se termina.
Si sa te intrebi la inceput sau la sfarsit: “unde eram acum 4 ani? si unde voi fi in 2016?”
06.23.10Despre resurse si evolutie – Partea a III-a – A cui e vina?
Dupa ceva timp, revin la un subiect care ma captiveaza in continuare, declansat de un articol aparut in Daily Mail, poate fantezist dar interesant de citit. Dupa prima parte in care am povestit despre cresterea populatiei si a doua parte despre cresterea consumul individual, ajung acum sa imi dau cu parerea despre cauzele celor doua.
Ca sa sumarizez: populatia creste mai ales in tarile slab dezvoltate (in multe tari din europa populatia chiar scade, cum ar fi in Italia, Polonia, Croatia, Romania, etc) in timp ce in tarile sarace ritmurile sunt pozitive: UAE +3.69%, Afghanistan +2.58, India +1.41, China +0.66, etc. In acelasi timp, in tarile astea economiile si implicit consumul cresc: China +8.7, India +7.4, Bangladesh +5.6.
Bineinteles ca fiind tari mai slab dezvoltate nu sunt nici cele mai “verzi” locuri, folosind pentru energie in special combustibili fosili, care ne cam fac sa tusim si sa suportam caldura mare plus cate un Katrina din cand in cand (vezi China care emite 21% din totalul mondial de CO2).
Lasand incalzirea globala la o parte (care sa zicem ca e inca destul de controversata) revin la epuizarea resurselor. E destul de clar ca nu se poate merge prea departe cu suprapopularea planetei. Si nu e vorba de mancare aici (mai e putin si ajungem si la pastile pentru hrana oricum) dar mai degraba de restul resurselor necesare pentru a sustine o economie “civilizata”: bumbacul pentru haine, litiul necesar bateriilor din telefoane si laptopuri, metalele folosite in industria auto, copacii pentru hartie (mai ales!), etc etc etc. Sunt niste limite fizice peste care nu se poate trece, pentru ca nu toate resursele sunt regenerabile si contrar aparentei de abundenda, unele se mai si epuizeaza.
Care ar fi vinovatul principal pentru consecinte? Pai in primul rand noi cei din tarile mai “civilizate". Pentru ca de la noi a aparut cererea pentru produse multe si ieftine, care acum sunt produse in tarile cu cresterile economice cele mai abrupte.
Suntem in acelasi timp vinovati si oarecum “salvatori”: chinezii si indienii au mai multe locuri de munca (sunt exploatati la maxim ca sa avem noi computere si haine extrem de ieftine, bineinteles), castiga ceva bani, au parte de sisteme de sanatate “mai evoluate”, traiesc mai mult, populatia creste, cumpara si ei la randul ei mai multe bunuri si uite asa iese la iveala inca o metoda de auto-distrugere
Ca orice bine si globalizarea are taisul ei. Sunt tare de parere ca epoca asta din istoria lumii va fi privita peste cateva sute de ani ca fiind cea mai bogata si in acelasi timp cea mai iresponsabila perioada din istoria lumii.
Cred cu tarie ca am ajuns sau suntem aproape de a ajunge in varful unui grafic care arata gradul nostru de comfort si bogatia la care am ajuns ca si civilizatie de-a lungul timpului. Sigur ca evolutia tehnologiei poate sa mai rezolve cate ceva dar riscam in viitorul apropiat o criza care nu se mai poate rezolva tiparind bani
PS: pentru cei interesati, teoria lui Thomas Malthus despre supra-populare este aici
| Posted in Filosofie de buzunar, Zona Verrrrrde | 3 Comments »
Paris, muzee si vin
Saptamana placuta am avut placerea unui mic concediu in Paris, orasul in care am ales sa sarbatorim 2 ani de “concubinaj” 
Porneam de la premisa ca urmeaza sa vad poate cel mai faimos si vizitat oras din lume, deci asteptarile au fost destul de mari.
Cateva imi sunt acum concluziile, bineinteles subiective, major influentate de semnificatia personala a zilei de 1 mai
Parisul, contrar tuturor cliseelor, mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase orase din lume. Nu as spune cel mai frumos, asta pentru ca fiecare oras care mi-a placut se poate incadra intr-o categorie a lui. De exemplu, mi-e greu sa compar Bruges cu Paris, pentru ca e ca si cum as compara mere cu pere.
Parisul e grandios, fara a fi opulent sau kitsch (vezi Las Vegas). Bulevardele sunt imense, muzeele, catedralele sau orice alte obiective turistice sunt mari si frumoase in acelasi timp. 5 zile nu sunt suficiente pentru a descoperi tot ce are de oferit Parisul. Noi am fost acolo cu scopul de a vedea parte din cultura Frantei plus savuratul unui pahar de vin in doi, la multele terase si cafenele. Poate vreo 2 saptamani sa fie indeajuns pentru a spune ca am vazut Parisul, asta si pentru ca localnicii prefera sa isi “savureze” viata, majoritatea obiectivelor inchizandu-se intre 5 si 6 dupa masa (inclusiv magazinele in care nu prea am intrat ).
E un adevarat rai pentru pasionatii de istorie, Franta fiind totusi unul dintre cele mai mare regate/imperii din lume de-a lungul timpului. Avantajul meu a fost ca am avut parte de un ghid cu picioare lungi care mi-a povestit o gramada de chestii fascinante si care m-au facut sa vreau sa stiu cat mai multe Pe lista am pus Luvru, Eiffel, Orsay, Versailles, Orangerie, Conciergerie, St. Denis, Notre Dame, Luxembourg, Arcul de triumf, Sacre Coeur si alte cateva catedrale (deja pare pelerinaj lol). Cu mentiunea ca mi-a placut sa vad mormintele regilor Frantei de la basilica Saint Denis (stiu ca suna creepy, dar pentru mine e fascinanta vizitarea cavourilor unor oameni faimosi).
Sigur, nici Parisul nu este perfect, isi are dezavantajele lui, printre care faptul ca e unul dintre cele mai scumpe orase in care am fost (mai ales la capitolul bauturi in cafenele), dar asta nu ii rapeste deloc din aroma si farmec.
La capitolul chestii practice, pentru o sedere mai lunga se merita un museum pass (daca va plac muzeele, normal), care va scuteste mai ales de timpul stat la cozi pentru bilete (mai ales la versailles), un metro pass (au un metrou cu 16 magistrale care te duce in orice colt al orasului, un tren vine la 2 minute in timpul saptamanii).
Si poze
Firme mari vs Firme mici
Dupa o “vasta” experienta de munca de vreo 3 ani intr-o companie medie spre mare, 2 ani intr-o corporatie si inca 2 intr-o firma mica, a venit randul sa imi dau cu parerea si despre avantajele fiecareia, din punctul de vedere al angajatului Cu mentiunea ca la ultima am trecut in tabara angajatorului, deci as putea fi putin impartial.
Intr-o firma mare (peste 150-200 de angajati) ce mi-a placut:
- Experienta din jurul tau, oamenii de la care ai ceva de invatat. La orice varsta si orice experienta mai exista lucruri noi de asimilat, nu exista om sa le stie pe toate. Multitudinea de oameni dintr-o firma mare (nu genul RATB
- Socializarea. Multi mai multi oameni cu care poti inchega relatii de prietenie sau chiar mai mult de atat
- Training. O firma mare va oferi mai mereu un training mai formal, mai bine pus la punct si eventual in vreo tara straina. Da mai bine sa zici ca ai fost la un curs in Suedia fata de Calea Victoriei, nu?
- Siguranta unui job. Cu exceptia cazurilor in care se fac restructurari masive, joburile din corporatii imi par mai sigure. In oarecare parte se datoreaza si faptului ca cei care nu sunt foarte productivi se pot ascunde mult mai bine si trec neobservati.
- “The bling factor”. Imaginea pe care ti-o confera munca intr-o corporatie. Multi oameni prefera rezonanta unui job la Hewlett-Packard, prin comparatie cu SC Necunoscut SRL cu sediul intr-un apartament in Vitan.
- Freebies. Aparent neimportante, chestiile gratuite primite din partea firmei (cana, pix, geanta, tricouri, etc) sunt un relativ avantaj, pentru ca mai toti oamenii sunt incantati cand primesc ceva gratis.
Intr-o firma mica (sub 20-30 de angajati) ce imi place (daca as fi angajat):
- Dinamismul. Spre deosebire de corporatii, unde lucrurile de intampla foarte incet, intr-o firma mica totul are loc mai rapid. Din cauza asta firmele mici se si adapteaza mai bine schimbarilor pietei si pot face fata mai bine la fenomene gen criza.
- Flexibilitatea. Fara proceduri batute in cuie, totul poate fi adaptat usor si fara eforturi considerabile. Daca ceva nu merge, se poate trece mai departe la urmatoarea solutie, rapid. Sefii sunt mai putin restrictivi la orele de program de exemplu, daca targeturile sunt atinse.
- Independenta/initiativa. Derivand de la flexibilitate, oamenii au o independenta mai mare asupra muncii lor (fara proceduri stricte de urmat) si isi pot folosi mai mult propria gandire, in loc sa adopte cai deja conturate de altii pentru ei.
- Productivitate mai mare. Nefiind cramponat in zeci de tool-uri de raportat progresul unui proiect, sau alte metode birocratice de control si evidenta, ramane mai mult timp pentru munca propriu-zisa.
- Ierarhie mai simpla. Motivul nr 1 de schimbare a jobului pare a fi seful direct. Intr-o firma mica sefii sunt mai putini, ierarhia mai clara, si nu exista un middle manager care trebuie pupat in fund si care nu poate face nimic fara aprobare “de mai sus”. Totul se discuta direct.
Din listele astea lipseste o chestie importanta: salariul. Asta pentru ca nu cred ca vreuna dintre ele castiga batalia la capitolul asta. Multe firme mari ofera salarii mici, oamenii castigand mai degraba experienta pe CV. Pe de alta parte sunt companii mici care dau salarii extrem de generoase, direct corelate cu profiturile firmei.
Concluzia ar putea fi ca nu exista vreo firma perfecta, care sa le aiba pe toate si nu cred ca afirmatia ca una dintre cele 2 variante este mai buna decat cealalta. Totul ajunge invariabil la dorintele fiecaruia.
04.22.10Tehnosclavia
Cate ore petreci pe zi in compania unui computer, telefon sau alt gadget? Cate dintre orele astea sunt chiar productive si cate sunt doar de fun?
Daca esti intr-o stare mai proasta sau te doare capul de la atata computer, mai bine nu citi mai departe, altfel ma vei injura
Orice mare “bine” de pe lumea asta este un cutit cu doua taisuri. Pe de o parte isi satisface scopul de a ne face viata mai usoara dar pe de alta parte poate duce foarte usor la consecinte negative. De exemplu industrializarea pornita in anii 1800 care a dus la un confort fizic sporit (hrana mai ieftina si mai multa, transport rapid, bunuri de larg consum mai usor de produs si cumparat, etc) dar si la probleme de sanatate inexistente pana atunci: obezitate, probleme cardiace, cancer, etc.
Tehnologia, asa cum o percepem azi, a adus avantaje imense fata de acum 20 de ani: internetul, computerele economisesc o gramada de timp prin plati, cumparaturi, comunicare, organizare, etc. Dar pe de alta parte timpul economisit cu ajutorul lui ajunge sa se intoarca in acelasi loc: facebook, hi5, farmville, world of warcraft.
Ca sa imi raspund si eu la intrebare, cred ca petrec intre 10 si 12 ore pe zi in fata computerului, din fericire pot spune ca pe 70-80% sunt productive (nu cred ca exista cineva care isi petrece 100% din timpul pe computer doar pentru chestii utile). In weekend orele astea sunt aproape de zero din fericire (nesocotind aici filmele, la care ma uit pe TV , deci nu conteaza ).
Cel mai recent exemplu este aparitia ipadului. Controversat ca si utilitate, ipadul vrea sa devina doar un gadget de entertainment, sa mai spele un pic unele portiuni ale creierului si sa mai cotizam un pic la stapan (apple)
Concluzia mea ar fi ca orice lucru care iti imbunatateste viata poate deveni foarte usor o forma evoluata de sclavie, una numai in aparenta voluntara. Stapanul nu mai e acum fermierul care cultiva bumbac, e tehnologia in sine, avand acolo sus in birourile sefilor marile companii din domeniu: apple, microsoft, etc etc.
Recunosc ca sunt un fan moderat al tehnologiei, am destule chestii care se baga in priza, dar incerc sa ma indemn singur spre moderatie.
Conectarea permanenta la orice fel de tehnologie rapeste din umanitate, din faptul ca suntem niste animale relativ evoluate, intrerupe existenta fizica si spirituala asa cum ar trebui ea sa continue. Faptul ca stam tintuiti in scaun atatea ore pe zi este o contradictie majora asupra legilor naturii si lipsa unui echilibru in ceea ce priveste “conectivitatea” poate duce la alterari profunde chiar ale speciei noastre.
Suna fatalist, dar e “numai” cel mai rau lucru care s-ar putea intampla, sper sa nu fie chiar asa
Frica noastra cea de toate zilele
Scriam acum ceva vreme un articol despre motivatie si una din sursele ei. Azi e randul unei noi surse de motivatie, poate cea mai mare: frica
A fost de-a lungul istoriei in spatele multor actiuni, organizatii, etc. Biserica, de exemplu, a pornit (printre altele) cu ideea ca daca pacatuim ajungem in iad si Dumnezeu ne pedepseste.
Pornind de la natura noastra animalica, frica e sinonima cu instinctul de conservare. Toate amenintarile (mai ales fizice) asupra propriei fiinte trebuie tratate cu o anumita reactie. Dupa cum spune si wiki, frica este o reactie pur emotionala la o posibila amenintare, un mecanism de baza de auto-aparare.
Ca orice alta emotie necontrolata, frica il face pe om manevrabil. Fara posibilitatea de a regla constient nivelul fricii, suntem capabili de reactii previzibile, care pot fi usor folosite impotriva noastra. De aici si conceptul de cultura fricii, care spune ca frica poate fi construita artificial pentru a putea obtine o anumita reactie.
Cele mai bune exemple sunt atacurile de la world trade center, care s-a lasat cu cateva mii de victime (un numar insignifiant fata de orice alta cauza a mortalitatii in SUA).
Mai usor observabil si pe meleagurile noastre, frica este un excelent instrument de marketing: companii de asigurari, industria auto, device-uri pentru protectia copilului, alarme, etc. De foarte multe ori mesajul trimis de catre companii este din categoria: daca nu cumperi asta o sa patesti asta, bineinteles foarte rau pentru tine si familia ta. Nu neaparat atat de direct, dar sub o forma subliminala, greu de detectat.
Exista chiar un concept denumit “Fear Marketing”, inclusiv companii cu scopul de a dezvolta campanii de marketing bazate exact pe frica (incercati un google search).
Toti cadem in capcana asta macar o data, toti alegem mai multe sisteme de siguranta pe masina de exemplu. De cele mai multe ori nu ne intrebam daca beneficiile produselor de “siguranta” sunt reale, daca statisticile sunt corecte, daca nu ne sunt ascunse informatii vitale atunci cand ni se vinde ceva. E foarte usor pentru o companie sa “modifice” un pic informatiile atunci cand vrea sa vanda ceva si majoritatea nu vor ezita sa o faca. Fiecare in jobul lui a avut momente cand a fost nevoie sa “cosmetizeze” o informatie pentru a putea convinge un client.
Pe de alta parte, frica poate avea si un aspect pozitiv: ea poate motiva. Frica unui venit mai mic luna viitoare, a pierderii jobului, poate duce la chestii bune cum ar fi munca mai eficienta, atentia la lucrurile importante, etc.
Totul tine, din nou, de echilibru
Outliers – Malcolm Gladwell
Nu am mai scris de mult despre o carte. Intre timp s-au scurs cateva: Mantuitorul Dunei, Despre omul frumos (Puric), Oameni si soareci (Steinbeck), etc. A fost si la inceputul anului o scurta perioada in care am facut o pauza de citit, preferand filmele, ca deh, urmau oscarurile
Revin in forta cu o carte foarte buna: Outliers a lui Malcolm Gladwell, acelasi care a scris si The Tipping Point.
In Outliers e vorba despre succes. Si desi ar putea parea usor o alta balarie de dezvoltare personala insipida si fara efecte, Gladwell povesteste despre altceva. O scurta analiza a catorva oameni de succes si a motivelor pentru care au ajuns acolo unde sunt.
Daca alti “cunoscatori” ai reusitei in viata spun ca daca muncesti ajungi acolo unde trebuie “no matter what”, in cartea asta abordarea e un pic mai practica: ajungi acolo daca muncesti profitand de anumite oportunitati care ti se prezinta.
Si pornind de aici, sunt povestite pe scurt vietile lui Gates (care a beneficiat de pe urma ajutorului financiar dat de mama lui pentru a putea avea acces la un computer, pentru ca in anii 60 erau extrem de rare), Beatles (care au avut ocazia sa exerseze timp de luni de zile in Hamburg, concerte live in fiecare zi, 7 zile pe saptamana, desi nu erau platiti cine stie ce, doar pentru practica) sau cazuri ale unor oameni cu un IQ ridicat care nu au reusit cine stie ce, din cauza ca nu au avut sau nu au profitat de vreo oportunitate. Vorbeste despre o gramada de factori, incepand de la data nasterii (nu, nu e vorba de vreun horoscop) si terminand cu mostenirea culturala a fiecaruia.
Cu alte cuvinte arunca o privire mai realista asupra reusitei, lasand la o parte bullshitul inspirational sec, al carui merit este doar de a te deprima o data ce afli ca nu e chiar asa cum zic ei, si arata o potentiala reteta a succesului cu mult mai pragmatica: munca, oportunitati, profitarea de pe urma lor si apoi iar munca.
Cartea a aparut tradusa si la Publica.
03.24.10Spre tarile calde
Ascultam azi in masina o discutie despre dorinta de a emigra din Romania catre tari mai “calde”. Am ascultat diverse pareri de la oameni aflati inca in tara sau de la romani stabiliti in Germania, Canada, etc.
Evident parerile erau impartite 2 categorii: mai bine afara / mai bine in tara. Argumentele erau destul de clasice. Cei plecati au facut-o pentru un trai mai bun (material, civilizatie, bun simt, etc), cei ramasi pentru ca isi iubesc tara, aici sunt casa si familia lor si vor sa ajute la dezvoltarea ei (adica au incercat sa plece dar n-au reusit ) – insert obvious joke here).
Mi-a placut una dintre pareri care spunea ca Romania va deveni civilizata poate peste 50 de ani. Omul avea 34 si se gandea ca abia la 84 de ani va prinde si el o tara in care e placut sa traiesti. Pragmatic vorbind, estimarea de 50 de ani imi pare una realista.
Comunismul si-a lasat o amprenta mult mai dura decat s-ar parea la prima vedere. Generatia mea (29-30) e inca partial cangrenata de perioada aia nenorocita care ar fi trebuit sa se incheie in ‘89. Asta pentru ca ii vedem in jurul nostru pe oamenii care ne conduc acolo sus si multi dintre noi alegem cardasia cu “alesii” pentru a razbate si pentru a avea o viata mai buna. Problema ar fi ca si copiii nostri vor suferi si ei ceva mutatii de la o judecata normala, care le va afecta si lor viata. In ideea asta, 50 de ani pare realist.
Pe de alta parte economia Romaniei creste pentru ca vesticii au nevoie de 2 lucruri: mana de lucru ieftina si noi piete de desfacere pentru produsele lor. Din cauza asta nici nu mai producem mare lucru, economia fiind sustinuta de consum (al produselor de import) si de outsourcing de servicii (IT, telecomunicatii, etc). Daca am ajunge la un nivel de trai ca in vestul Europei inseamna ca am castiga aproape cat cei de acolo, deci ne-ar disparea unul dintre motoarele cresterii. Pana atunci ar cam trebui sa producem si noi ceva, sa nu ne trezim ca ne fuge covorul de sub picioare
Acum cativa ani ma gandeam si eu serios la emigrare. Pentru linistea si civilizatia oferita de o tara ca Suedia, pentru o clima ca cea din California, pentru dinamismul americanilor sau pentru viitorul copiiilor mei, sa poata creste intr-o tara in care femeile nu sunt abordate pe strada de necunoscuti tuciurii, in calduri. Intre timp s-a schimbat un singur lucru, faptul ca am pornit un birou in Romania, am angajat oameni si poate vor merge in sus lucrurile. Asta rezolva macar partea materiala. Daca as fi continuat sa fiu angajat, poate ca deja eram si eu prin alte tari “calde”
| Posted in Filosofie de buzunar | No Comments »
De-a v-ati ascunselea
Mugur a scris si el despre ore suplimentare si de aici mi-a revenit si mie o mai veche idee in minte (e vrajeala , pt SEO ne dam linkuri)
In putinii (2) ani petrecuti intr-o multinationala am avut ocazia sa observ destul de multe lucruri pentru prima data intamplandu-se intr-o companie. Despre unul dintre ele incerc sa povestesc azi si anume riscul de camuflare a incompetentei.
Intr-o companie foarte mare se respecta clopotul lui Gauss in ceea ce priveste performantele: sunt cativa foarte buni, sunt multi pe la mijloc si cativa slabi.
Companiile mari se lovesc de riscul ca cei slabi sa treaca neobservati, un risc mult mai mare decat in companiile mici. Asta se intampla, cred eu, din cateva motive principale. In primul rand orice activitate are loc mai lent intr-o companie mare. Comunicare greoaie, proceduri, birocratie, etc. In al doilea rand dificultatea mai mare de control si evaluare a rezultatelor angajatilor. Un manager care are 15 oameni in subordine nu va avea un job usor facand asta. Si daca unul din cei 15 este incompetent, indolent sau pur si simplu prost, el sau ea isi pot ascunde mai usor lipsa rezultatelor.
Nu putine au fost cazurile cand vedeam o lipsa exagerata de interes, inteligenta sau dorinta de a munci, fentate printr-o explicatie mirobolanta, mai ales trimisa pe email, continand de la 300 de cuvinte in sus. Explicatii elaborate, cu multe bullet pointuri, cu cifre, documentate serios. Culmea, pentru explicatii se gasea mereu timp si dorinta.
Intr-o firma mica e mult mai usor de observat cand cineva nu isi face treaba. Sunt mai putini oameni, fiecare cu responsabilitatile lui, iar cand lantul de la bicicleta nu se invarte e usor de vazut unde s-a rupt.
Trist e de vazut cum oamenii de la coada clopotului reusesc sa stea pe joburile respective ani buni, fara ca cineva sa se prinda
Din nou despre ore suplimentare
Zilele astea stirea unei noi morti din cauza extenuarii a traversat internetul. Asa ca mi-am adus aminte de primul meu post de pe blog, de acum mai mult de 2 ani
Un pic despre ore suplimentare
Prima impresie (narcisista) recitind articolul a fost: “bai chiar imi place” Ideile de acolo nu mi s-au schimbat aproape deloc, cel mult s-au imbogatit.
Povesteam acolo despre lipsa de organizare a angajatului roman (probabil est-european mai degraba), despre obsesia promovarii, nevoia de experienta straina mai trecuta prin situatii similare.
Pe langa asta am dat de un articol interesant la khris in care mi-am regasit ideile proprii. Il citez:
Am remarcat trei categorii de angajati care accepta sa lucreze in mod regulat peste program:
1. Carieristii – cei care vor sa avanseze si considera munca peste program drept o conditie fara de care nu poti avea o cariera de succes;
2. Cei care nu sunt suficient de organizati pentru a isi termina treaba la timp;
3. Cei care accepta sa lucreze peste program pentru ca asa le cere seful, neavand puterea de a spune nu
As detalia al 3lea punct, cel in care managerii romani promoveaza o perpetua nevoie de “overtime”.
Managerii nostri sufera la fel de mult ca si angajatii lor la capitolul eficienta. Nestiind ce inseamna un timp organizat, taskuri, deadlineuri, masurarea rezultatelor, feedbackul, nici nu pot sti daca angajatii lor sunt eficienti. Asa ca aleg calea simpla: evaluarea cantitatii: ai lucrat 250 de ore luna asta – bravo, esti productiv.
Pentru multe dintre joburile de azi productivitatea nu e usor de masurat, mai ales daca nu implica terminarea a x pulovere de cusut pana marti. In vanzari poate e mai simplu, pentru ca ai un bottom line, un profit de adus, o cifra de afaceri, etc.
Exista un al 2lea motiv pentru care salariile in Romania sunt inca la un nivel sub media europeana. Primul il reprezinta nevoia de costuri mai mici a companiilor vestice dar al 2lea il reprezinta productivitatea scazuta.
Am un exemplu si un motiv sa spun asta:
Exemplu: luni am fost sa imi platesc impozitele la ANAF. Ca sa platesc a trebuit sa trec pe la 2 ghisee: primul imi verifica CNPul si cat am de plata, dadea print la chitanta si la alt ghiseu ma duceam sa platesc. 2 angajati dintre care doar 1 cu adevarat util. Si pe langa asta, prima doamna de mai sus nu stia sa printeze mai multe exemplare o data (sa puna acolo 3 copies); nu, ea a dat print de 3 ori la fiecare om care venea sa plateasca.
Motiv: http://www.ziare.com/business/it-c/03-07-2010/romanii-in-topul-celor-mai-activi-europeni-pe-retelele-de-socializare-1000561. Si nu cred ca majoritatea intra de acasa pe facebook
| Posted in Filosofie de buzunar | 15 Comments »